Oare singurul lucru pe care il mai cautam in tara este curajul de a pleca?

Aproximativ 72.000 de romani au plecat la munca in strainatate, doar in primul semestru al lui 2010, dintre care peste 20.000 au studii superioare, potrivit unei statistici realizate de site-ul Tjobs.ro, citata de cotidianul Romania Libera. Cifrele nu surprind pe nimeni, dar ingrijoreaza, in proportii diferite, pe fiecare pentru ca, sa fim sinceri, cine vrea sa traiasca intr-un loc de care (prea) multi fug? Si atunci va intreb: cautam in tara doar curajul de a pleca sau, mai bine, cautam motive sa ramanem?

De ce-au plecat, de ce-ar mai fi ramas?

Se spune ca, in general, nu mergi in cautarea unui nou loc, ci fugi de cel pe care il parasesti. Si nu e deloc greu sa ne imaginam de ce.

Romania e tara in care nu trece zi sa nu auzi de proteste, de scaderi ale salariilor sau concedieri. Romania e tara in care institutii cheltuie sume fantasmagorice pe te-miri-ce nimicuri, iar functionari ai statului sunt arestati, aproape zilnic, pentru luare de mita sau trafic de influenta. Romania e o tara cu oameni resemnati, care nu vad mai departe de orizontul personal si nevoile imediate.

Romania nu se vede mai bine nici la nivel microscopic. Caci, in metrou, femeia gravida sta cinci statii in picioare si nimeni nu se ridica sa ofere un loc. Caci, la coada pentru ajutoare de la Uniunea Europeana, batranii se imping si se calca in picioare sa nu rateze kilogramele de zahar ori de faina. Caci, alti batrani isi vand cartile adunate intr-o viata, mileurile, bibelourile si-un aparat de radio invechit, la marginea strazii, doar-doar o cumpara cineva si-or mai trece si de luna asta pana la pensia urmatoare. Caci un tanar in slapi, la casieria dintr-un hipermarket, isi pregateste cativa lei pentru o paine, 3 oua si un iaurt mic.

Sunt imagini de care ne lovim zilnic, care au ajuns sa nu ne mai doara pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

Cel mai simplu ar fi sa plecam, sa fugim in tari unde batranii pleaca in concedii, unde nu stai la cozi sa-ti platesti impozitele, unde functionarii iti zambesc si-ti raspund respectuos la intrebari, unde sunt legi clare, care se aplica tuturor, unde „mogulii”, „baietii destepti” si politicienii corupti nu si-au extins dominatia ca un cancer intr-un trup bolnav.

Dar, daca plecam cu totii, tara asta pe mana cui ramane? Exact! Raspunsul ne este la fel de clar tuturor: pe mana celor care au adus-o in starea actuala. Iata de ce mie nu-mi vine sa plec.

Dincolo de aspectele personale legate de familia pe care ar trebui sa o las in urma, de prietenii buni, de locurile dragi de care as fi nevoita sa ma despart, simt ca am datoria morala sa raman si sa ma zbat. Sa lupt pentru a schimba ce imi sta in putere. Sunt datoare sa incerc, macar. Pentru ca si eu traiesc, azi, intr-o Romanie democrata, atat cat este, datorita unor oameni care s-au sacrificat.

La Cimitirul Eroii Revolutiei din Bucuresti, sunt placi de marmura care demonstreaza ca zeci de oameni au platit cu viata pentru ca eu, azi, sa imi pot exprima public opiniile. Ca dumneavoastra sa le puteti citi, fara teama. Ca noi sa permitem sa alegem intre a ramane sau a pleca. Ca sa ne putem urla liberi, in fata institutiilor, neajunsurile.

Sunt ingropati acolo oameni care au avut curajul sa iasa pe strada si sa protesteze.Oameni care s-au solidarizat si au luptat pentru un ideal, mai presus de fericirea lor imediata. Oameni care au daramat, in doua zile, zeci de ani de regim opresiv. Ei ne-au dat libertatea, noi n-am invatat, inca, ce sa facem cu ea.
(...)

Un fel de epilog

Da, cu siguranta, tara asta nu-i cel mai bun loc unde ati putea fi. Si, da, poate, nu va fi nici prea curand. Insa, daca alegem toti sa plecam, putea-vom noi mai schimba ceva? Nu.

Romania suntem noi. Nu ei, cei care ne conduc invrajbindu-ne unii impotriva celorlati. Romania sunteti dumneavoastra, eu si toti apropiatii nostri. Si tara aceasta ne apartine. Nu vreau sa cred ca o mana de oameni ne pot fura, pur si simplu, vietile si ne pot obliga sa traim in Romania pe care ei ne-o croiesc.

„Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”, spunea Gandhi. Cu alte cuvinte, credeti in puterea exemplului personal.

Incepeti de maine. Cu lucruri marunte. Ajutati-va vecinul sa care sacosele, impartiti umbrela cu straina care se zgribuleste langa dumneavoastra in statia de autobuz. Spuneti „pardon” si „multumesc” si „o zi buna” Toate insotite de zambete naturale. Cand intrebati „ce mai faci?”, ascultati si raspunsul.

Rationamentul e simplu: daca noi suntem mai buni, iar Romania suntem noi, Romania va deveni mai buna si, de ce nu?, ar putea fi chiar un loc de care nu vom mai fugi.

Da, o sa imi spuneti ca aceste maruntisuri nu va pun mancare pe masa si nu va umplu sifonierul cu haine de iarna.

Ganditi-va, insa, ca veti descoperi ceva demult uitat: nu sunteti singur/a. Sunt oameni, ca dumneavoastra, care se confrunta cu aceleasi greutati. Invatati sa vedeti in cel de langa dumneavostra un partener, si nu un adversar. Pentru ca, dincolo de toate, ne luptam toti cu aceleasi neajunsuri si ne zbatem impreuna in aceleasi amaruri. Sunt mai multe cele ce ne leaga decat cele ce ne despart.

Iar in final, poate, lasand la o parte egoismul, invidiile si rautatile, vom avea timp sa cautam solutiile. Sa le gasim si sa le aplicam impreuna. Pentru ca doar asa se pot naste schimbari; din voci strigand la unison.

Trebuie sa avem taria sa construim, cu mai multe maini decat cele cu care se distruge, sa reactionam, cu mai multe glasuri, la tot ce ni se pare nedrept si, mai ales, sa ingropam, pentru totdeauna, mentalitatea ca orice am intreprinde, nimic nu se schimba.

Intr-adevar, este mai simplu sa pleci, sa-ti vezi de viata ta si sa lasi in urma tot ce te face sa suferi. „Trebuie sa fim fericiti”, ne-am spune in gand, ne-am sterge o lacrima, in aeroport, si am lasa, in spatele unor mii de kilometri, tara in care nu ne-am putut realiza. Si-am uita ca suntem romani, ca facem parte dintr-un popor, de care ne leaga mai mult decat o rubrica de cetatenie completata in buletin.

Nu cred ca bucuria noastra imediata justifica parasirea corabiei. Oricat de greu ar parea, suntem macar datori sa incercam.

Da, poate ca am scris un text naiv. Dar mizez ca mai sunt si alte ganduri asemanatoare cu ale mele. Iar, daca nu, asa cum canta Lennon, “you may say I’m a dreamer…”.

Roxana Neagu- Avocatnet.ro